Cum să-mi fie dor de gustul tău dacă nu am muşcat din tine?

Aproape te uitasem. Aproape înţelesesem că oricât aş aştepta nu ai să mai vii. Că sticla aia de vin va rămâne întreagă. Că degeaba o pun la rece în fiecare seară. Că atunci când vine vorba de tine, absența bate prezența.

Dar s-a făcut să apari din nou. Acelaşi tu. Acelaşi cunoscut necunoscut. Acelaşi om cu ochi albaştri… Şi ai început să fii din ce în ce mai viu. În conversaţii şi în mine. Poate cel mai mult în mine…

Și mă întreb…

Cum poate să-mi lipsească ceva ce nu am avut niciodată?

Cum pot să tânjesc după mângâieri, când nu a existat nici o atingere?

Cum să-mi doresc săruturi fierbinţi când buzele-mi sunt atât de reci?

Cum poate să-mi fie dor de ce n-a fost vreodată?

Cum să-mi fie dor de gustul tău dacă nu am muşcat din tine?

Cum să-mi doresc mai mult, când nu am avut nici măcar puţin?

Cum? Pur și simplu! Imaginează-ți că îți dorești un telefon. Să zicem un Samsung Note 5. Nu l-ai ținut niciodată în mână, nu i-ai atins ecranul, nu i-ai simțit textura, și cu atât mai mult nu i-ai inspectat ,,ce-i poate mintea”. Dar cu toate acestea, îți imaginezi cum s-ar mula pe palma ta. Îți imaginezi cum ar suna și parcă îi intuiești fiecare senzor.

Dacă ți-ai îndeplini dorinţa și telefonul ar fi al tău, l-ai deschide cât ai zice pește și ai începe să-i descoperi tainele.

Dar știi ce nu înțeleg? De ce crezi că eu aș citi manualul de utilizare?

 

Fără reguli, fără haine, fără rațiune

Dragul meu,

Astăzi, vreau să nu mai gândesc. Astăzi, vreau să-mi pun rațiunea pe stand by. Așa că, astăzi, vreau să acţionez!

Știu că nu îţi plac poveştile. Ştiu că nu îţi plac finalurile. Aşa că, hai să nu fim o poveste. Hai să fim un prezent! În fiecare zi!

Astăzi, vreau să mă primeşti. Aşa că taci! Nu mai analiza. Nu mai pune în balanță. Lasă trecutul acolo unde îi e locul. Adică în spate. Eu sunt aici. În fața ta.

Astăzi, vreau să te iubesc. Şi vreau să o fac cu totul. Trup şi suflet.

Astăzi, vreau să te sărut. Cu patimă şi dor. Dacă ai știi ce gust bun ai, nici tu nu ai rezista.

Astăzi, vreau să te mângâi. Centimetru cu centimetru. Şi, crede-mă, dragul meu, că nici o părticică din tine nu va scăpa.

Astăzi, vreau să mă muști. Ai o datorie. Hai să fim chit.

Astăzi, vreau să-ţi şoptesc. Să-ţi spun să nu mai pleci.

Astăzi, vreau să ne jucăm. Fără reguli, fără haine, fără rațiune.

Astăzi, vreau să vrei şi tu!

Aduc eu vinul. Tu doar vino!

Hey tu! Da, tu, necunoscutule cu ochi albaştri. Ce mai faci? Cum o mai duci?

A trecut aşa mult timp de când ne vorbeam. De când ne spuneam ,,Noapte bună!” chiar dacă mai vorbeam câteva ore după aceea. De când ni se potriveau poveștile… Acum, și ochii ni s-au înstrăinat…

Cum ţi-am promis, eu am adus curajul. Dar ce să fac cu el? Tu nu ai mai apărut. De vin, ce să mai zic? A fost cam sec, sec de absent.

Uneori, mi-e dor de nopțile în care adormeam cu telefonul în mână… De nopţile care, parcă, păreau prea scurte pentru câte aveam să ne spunem. Mi-e dor să mă hrănesc cu tine şi din tine. Mi-e dor să te citesc, să te aud, să te înţeleg. Mi-e dor să-mi fii povestitor şi personaj. Mi-e dor să ştiu de viaţa ta. Mi-e dor de dorul tău!

Spuneai că tu vrei fapte, nu cuvinte. Dar, dragul meu, nu ştiu de ce ai înţeles că mie îmi plac doar vorbele. Ai venit cu propuneri, dar când să le pui în practică te-ai făcut că plouă. Eu nu voiam scuze. Eu voiam mai mult. Cum voiai și tu de altfel.

De data asta, nu mai vreau propuneri. Nu mai vreau nici cuvinte. Vreau să acționezi. Și ca să fac lucrurile mai ușoare…

Aduc eu vinul. Tu doar vino!

Cum ar fi fost dacă?

Cum ar fi fost dacă? Ce s-ar fi întâmplat dacă? De câte ori ți-a fost bântuită mintea de întrebările acestea? De multe ori! Sunt sigură! Și, tot de atâtea ori, ai ajuns la aceeași concluzie: nu poți schimba nimic.

Și totuși…

Cum ar fi fost dacă nu îi închideai telefonul și-ți înghițeai furia?

Cum ar fi fost dacă, în loc să vorbești, ai fi tăcut?

Cum ar fi fost dacă nu îi ascultai pe ceilalți și îți ascultai inima?

Cum ar fi fost dacă nu împroșcai cu reproșuri și încercai să cauți soluții?

Dacă tăceai? Dacă ascultai? Dacă înțelegeai?

Cum ar fi fost? Probabil la fel!

Nimic nu e la voia întâmplării. Trebuie doar să ciulești urechile la tot ce zumzăie și să deschizi ochii la tot ce zboară. Să faci asta, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu tot ce zboară se mănâncă. Deci, vezi tu, regretele de atunci nu-și mai au rostul acum.

Dacă ai acționat într-un anumit fel, înseamnă că asta a fost ce ți-ai dorit la acea vreme.

Dacă ai aruncat cu vorbe, probabil, ai ales cea mai ușoară cale de a te descărca.

Dacă ai trântit o ușă înseamnă că ai vrut să spui stop și totodată să pui o barieră. Între tine și durere.

Dacă i-ai ascultat pe ceilalți, înseamnă că nu erai atât de sigur pe tine. Aveai nevoie de oameni care să te înțeleagă. Voiai să te integrezi într-un mediu normal, chiar dacă tu erai întruchiparea anormalului.

Ai avut regrete, te-ai simțit vinovat… Dar hai să-ți spun ceva. Fiecare lucru pe care l-ai făcut atunci, te-a făcut mai puternic azi. Fiecare cuvânt de atunci, te-a făcut mai atent azi. Și ce e cel mai important… Dacă (nu) făceai un lucru atunci, nu înseamnă că erai mai fericit acum.

Astăzi, nu erai atât de puternic. Nu erai atât de sigur pe tine. Uneori, tind să cred că lucrurile sunt aranjate și că nu primești niciodată nimic din ce nu poți duce. Cu cât lucrurile ți se par mai complicate, cu atât vei găsi soluții mai ingenioase. Aici depinde doar de tine. Dacă ai capacitatea de a vedea dincolo. Dincolo de aparențe.

De ce te-am uitat? Pentru că nu ai fost îndeajuns de bun!

De câte ori nu ți s-a spus ,,Nu te voi uita niciodată!” sau ,,Te voi iubi mereu!”? De multe ori! Sunt sigură! Și tot de multe ori ai spus și tu asta!

Și, în majoritatea cazurilor ți s-a confirmat inversul… Că de fapt ,,niciodată” nu însemnă ,,veșnic” și ,,mereu” nu rimează cu ,,întotdeauna”.

Promisiunile sunt, de cele mai multe ori, vorbe în vânt, firicele de nisip în deșert. Ceea ce spui nu se coordonează mereu cu ceea ce faci. Iar ceea ce îți gâdilă auzul, nu îți atinge și urechile.

Cică, timpul ar fi responsabil pentru TOT. El ar decide dacă vei iubi pentru totdeauna. Și, tot el ar decide dacă te va uita sau nu. Dar nu, nu e așa! Doar TU ești responsabil pentru TOT. Dacă ai fost destul de bun/bună, nu te va uita niciodată. Și, dacă ai iubit cu adevărat, o vei face pentru totdeauna. Dar nu mă refer la orice iubire.

Iubirea nu se scrie și nu se spune. Iubirea se simte. Din cap până-n picioare și dincolo de oase.

Nu întreba: De ce m-ai uitat? De ce nu mă mai iubești?. Singurul răspuns pe care îl vei primi va fi: Pentru că nu ai fost îndeajuns de bun/bună!

Avem doar o viață. Hai să o trăim așa cum trebuie!

Omule drag,

Îți duci traiul între două bucăți de hârtie. Între două bucăți de celuloză pe care sunt scrijelite cu cerneală neagră niște hieroglife. Acestea nu sunt nimic altceva decât literele ce-ți alcătuiesc numele cap coadă. Stai atârnat de un fir de ață între două certitudini. Și tocmai de aceea, ai două certificate. Unul de naștere și unul de deces. Iar ce se află între ele se numește VIAȚĂ.

În primii ani de viață, depinzi de alții. Ei te hrănesc și te îngrijesc. Ei te învață să mergi, să vorbești, să înțelegi.

Apoi, te prinzi singur cum merge treaba și nu mai ai nevoie de nimeni. Da, ești adolescent deja, și, cică tu știi ce e mai bine pentru tine. Și ți-e bine singur.

De la adolescență la maturitate nu e mare distanța, dacă vorbim în ani. Dacă vorbim în ,,Spune-mi ce gândești, ca să-ți spun câți ani ai!”, lucrurile se complică. Acum nu ar trebui să mai depinzi de nimeni și, totuși, o faci. Cică adulții s-ar descurca și singuri. Dar, acum e momentul în care ai nevoie de oameni. De mulți oameni. Care să-ți zâmbească, să te încurajeze și să te aprecieze. Oameni care să te iubească. Dar ai nevoie și de oameni care să te critice, să te învinovățească și să te înjosească. Oameni care să te motiveze. Să te motiveze să devii cea mai bună variantă a ta.

Ești alcătuit din carne și oase interconectate prin sentimente, trăiri, dorințe și momente. Ești ca un bulgăre de zăpadă ce devine din ce în ce mai mare. Doar tu poți hotărî cum va arăta bulgărele tău, ce merită să rămână și ce nu. Te vei rostogoli de colo-colo și vei lua doar ce îți convine.

Ai auzit, probabil, că viața ar fi scurtă, și atunci de ce să nu o trăiești frumos?

De ce să nu zâmbești? De ce să nu visezi?

De ce să nu-i zâmbești vânzătorului de la Non-Stop-ul de la colțul străzii?

De ce să nu dai din puținul tău unuia care are și mai puțin? Nu-ți poți imagina cât de bogat e un om care dă un sfat și spune o vorbă bună.

De ce să îți uiți prietenii doar pentru că ai dat de alții? Ei vor rămâne mereu acolo pentru tine.

De ce să îți urăști fostul/fosta doar pentru că ,,acum” nu-i mai pasă? ,,Atunci”, i-a păsat! Poate mai mult decât ai crede.

De ce să plângi după ziua de ieri, când cea de azi poate fi mai bună de 1000 de ori?

De ce să uiți cine ai fost ieri? Astăzi nu puteai fi TU, fără cel de ieri.

De ce să visezi la o altă viață? Trăiește-ți visul!

Omule, doar tu-ți poți scrie și juca scenariul! Doar tu ești păpușarul propriei păpuși! Poți totul și în același timp nimic. Tu-ți construiești viața, cărămidă cu cărămidă!

P.S. Viața nu uită  nimic. E ca un bulgăre, mai știi? Se rostogolește…

Despre foști care (încă) își mai împart poveștile

Cu expresia ,,prieteni cu beneficii”, cred că ești familiarizat. Știi tu… Când o fată și un băiat se înțeleg foarte bine și pot vorbi oricând și la orice oră despre orice. Când își împart tricourile și cămășile. Și, printre altele, își mai împart și așternuturile. Dar nu despre asta vreau să vorbesc.

Ci despre prietenia dintre doi foști. Crezi că e posibil să existe, când, odată, își dăruiau totul unul altuia?

Își dăruiau trecutul, sufletul și trupul. Acum, nu-și mai împart patul, nu se mai bat cu perne și nu se mai îmbracă în fugă pentru a ajunge la timp la muncă. În schimb, își dezbracă sufletul. Își spun ,,ofurile” și își mai amintesc, uneori, trecutul. Trecutul lor. Zâmbesc amândoi și le pare bine că totul s-a clarificat. Că fiecare și-a găsit liniștea și că, vorba aceea, sufletele lor s-au vindecat. Și totuși, de ce mai simt nevoia să-și vorbească? Da, poate că povestea lor nu a fost una simplă. Nu a avut un început și un sfârșit. În schimb a avut gust. Și ce gust!

În astfel de povești, timpul e dușman și prieten în același timp.

Când crezi că le-ai văzut pe toate, ,,buf!” mai apare ceva. Și îţi dai seama că nimic nu are limite. Că un rău nu vine niciodată singur și că soarele nu stă pe cer 24 de ore. Că lacrimile nu se opresc odată cu ploaia și că zâmbetele nu apar doar când ți-e bine. Ele apar exact atunci când trebuie. Și, cică, tot timpul, te învață că fiecare sfârșit are un nou început. Și că o iubire se poate transforma într-o prietenie.

Și… Ca să înțeleg… Există prieteni care-și împart trupurile și prieteni care-și împart poveștile?

Eu (te) vreau! Tu ce?

Cine eşti pentru mine? Un cunoscut necunoscut.

Ce ştiu despre tine? Că ai ochii albaştri şi… Şi cam atât.

Aş fi vrut să ştiu mai multe…

Să îmi spui, să îmi arăţi, să mă faci să înţeleg. Aş fi vrut să te cunosc aşa cum eşti. Cu toate calităţile şi defectele tale. Aş fi vrut să ne luăm o pauză de la regulile impuse de ceilalţi şi să trăim după regulile noastre.

Mi-ar fi plăcut să nu se oprească totul la: ,,am vorbit cândva”. Pentru că noi chiar ştiam să vorbim. Despre lume, despre viaţă, despre noi…

Eşti genul acela de bărbat, care se poate numi bărbat. Cum de ce? Eşti inteligent! Gândeşti! Ai multe de spus, dar, de cele mai multe ori, preferi să taci. Eşti genul acela care atrage priviri pentru că, la naiba, albastrul ochilor tăi întrece toate oceanele cu cerul la un loc. Şi nu, nu asta e tot. Eşti misterios. Din cale-afarã. Simplu pe dinafară, complicat pe dinăuntru.

Ascunzi o latură pe care nu ai arătat-o multora. Şi te-ai oprit la mine. Şi apoi? Apoi ai dat înapoi. Te-ai speriat şi ai uitat. Ai uitat de promisiuni, de nopţi, de noi…

Da, ştiu, îţi lipseşte o doză de curaj…

Aşa cã: Adu tu vinul, aduc eu curajul!

A fi bărbat nu e despre bicepși umflați și parfumuri scumpe. A fi bărbat e despre creier.

Oare mai există acel gen? Acel gen de bărbat?

Nu orice persoană de sex masculin pe care o vezi pe stradă plimbându-se de colo-colo e bărbat. Nu e de ajuns să fie îmbrăcat ,,bine”, să aibă o tunsoare ca la carte și să miroasă a Clive Christian. Nu e de ajuns să aibă portofelul plin și mașina proaspăt spălată.

Un bărbat trebuie să fie în primul rând bărbat.

Bărbăția nu stă în hainele ale căror etichete sunt la vedere.  Nu stă nici în abonamentul pe care și l-a făcut la sală pentru a-și umfla pectoralii și bicepșii. De ce să-și lucreze picioarele? Ori cum nu se uită nimeni.

Bărbăția nu stă nici în orele petrecute în fața oglinzii pentru a-și aranja părul și a-și aplica tot felul de creme pe față. Dar de ce să se chinuie singur? O fugă la salon rezolvă totul.

Bărbăția nu stă nici în numărul like-urilor de pe Facebook. Și… Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar nu, nu stă nici în pantaloni.

Vezi tu, dragă bărbat fashionist, când te duci la sală, îți antrenezi toți mușchii pentru a arăta mai bine. Dar creierul? Pe el cum îl antrenezi?

De ce întreb? Pentru că… Nu o să-ți vină să crezi, dar acolo se află bărbăția!

O poveste veche spune că trupul tău nu va arăta ca la 20 de ani indiferent de câte fiare tragi sau câte creme folosești. În schimb, dacă îți vei antrena creierul, vei rămâne mereu frumos, chiar mai frumos.

Și încă ceva! E mai important ,,ce-ți poate mintea”, decât ,,ce-ți poate trupul”.

Nu îmi iau adio de la tine, îmi iau adio de la NOI!

-Bună! Îi zise el în timp ce-i căuta privirea.

-Bună! Îi răspunse ea ușor rușinată…

Totul trebuie să se termine în același mod în care a început. Dacă nu în aceeași cameră, măcar pe aceeași canapea. Dacă nu pe același ,,Despicable Me” al cărui final nu l-am mai văzut, măcar muzica să fie de pe același laptop. Lucrurile încep și se încheie în aceeași atmosferă, cu aceleași îngrijorări cu privire la viitor. Atunci un viitor pentru NOI, acum un viitor pentru MINE, pentru TINE.

Cică nu știi niciodată începutul și sfârșitul. Dar azi, am aflat că ele sunt pur și simplu niște momente: un moment în care zicem ,,Bună!” și un moment în care zicem ,,Adio!”. Dar, indiferent de ce voi spune, voi fi o câștigătoare. De ce? Pentru că pur și simplu, TU ești ÎNCEPUTUL și SFÂRȘITUL meu. Chiar și atunci când  pierd, de fapt câștig.

De prea mult timp ne zicem La revedere, de prea mult timp ne mințim și de prea mult timp ne amăgim…

Ieri, eram dispusă să zbor până la lună și înapoi pentru tine, pentru iubirea noastră…

 
Astăzi, însă, sunt dispusă să merg până la magazinul de peste drum. Și nu, nu pentru tine. Vreau să-mi cumpăr cea mai mare pungă de Haribo și să o mănânc singură. De ce? Pentru că, astăzi, vreau să mă îmbăt cu amintiri. Știi? Nu am mai avut curaj să mă ating de nici un jeleu de atunci, dar, astăzi, sunt hotărâtă, în sfârșit, să las trecutul acolo unde îi e locul, în trecut…

Au fost luni întregi în care mi-am dorit să-ți pot spune: Adio!. Dar nu am avut curaj. Nici acum nu am… De aceea, nu îmi iau adio de la tine, îmi iau adio de la NOI, de la trecut… 

-Îți mulțumesc pentru tot, draga mea! 

-Să ai grijă te tine, dragul meu!