Ne dorim libertate, dar când o avem nu știm ce să facem cu ea

Ne dorim libertate, dar când o avem nu știm ce să facem cu ea…

Mai bine de un an jumătate am fost „angajată” într-o monotonie activă. Am avut un serviciu, o casă, o facultate, un grup de prieteni. Dar simțeam că eram prinsă într-un carusel deși, vorba aceea, eram în floarea tinereții. Mă culcam târziu, mă trezeam devreme, dar când trăgeam linie tot nu era destul. Și era clar că voiam ceva. Voiam și altceva.

Mereu nemulțumită…

Fără prea multe emoții am zis că e cazul să o iau de la capăt. Am vrut să schimb continentul, dar nu s-a putut. Așa că am schimbat doar țara. Orașul, oamenii și obiceiurile. Și, crede-mă pe cuvânt, e atât de bine să-ți ieși din zona de confort.

Acum am timp, am libertate…

Dar să nu crezi că sunt mulțumită. Tot mai vreau ceva. Dar ce?

 

A cunoscut, a iubit și a luat-o de la capăt

I s-au întâmplat multe în ultimul timp. A făcut lucruri de care nu se credea capabilă și a trecut granițe…

A depășit. Limite pe care și le impusese singură.

A cunoscut. Oameni noi și oameni vechi. Și, i-a cunoscut altfel.

A experimentat. Lucruri noi cu oameni vechi. Și stări noi cu oameni noi.

A învățat. Să fie ea însăși.

A simțit. Furnicături, resentimente, apreciere.

A iubit. Momente, trăiri, amintiri.

A înțeles. Că mai presus de orice este ea.

A luat-o de la capăt. A 15-a mia oară.

A trăit. Exact cum a simțit.

Cel mai drăguț lucru pe care l-a făcut pentru tine

– Adevăr sau provocare?

– Adevăr. Mi-ar fi lene și să mișc un deget.

– Care a fost cel mai drăguț lucru pe care l-a făcut persoana iubită pentru tine?

A rămas mută. Nu mai putea scote niciun scâncet. I-a trebuit ei adevăr. Nu mai bine ar fi făcut orice altceva? Ce nu implica cuvinte? Ce nu implica amintiri? Și, ma ales, ce nu implica adevăr? Dar, acum, era prea târziu. A afișat un zâmbet fad, s-a uitat în ochii celui care a pus întrebarea și i-a zis: În clasa a II-a, băiatul care mă plăcea i-a cerut bani bunicii lui pentru a-mi cumpăra cadou. Era ziua mea. La puțin timp, m-am întâlnit cu bunica băiatului și mi-a zis că și-a făcut singur economii, din banii din care trebuia să-și cumpere mâncare. Ăsta a fost un gest cu adevărat drăguț.

Nu se aștepta la un asemenea răspuns, iar în sinea ei, știa că nu a respectat întocmai regulile jocului. Dar, îi închisese gura.

Și așa nu voia să vorbească despre viața ei. Pur și simplu nu-i plăcea să fie trasă la răspundere. Dar, adevărul adevărat era cât se poate de simplu. Era nehotărâtă. Nu ar fi putut alege un singur moment.

La 16 ani, iubitul ei pedala mai bine de cinci kilometri zilnic doar ca să o vadă. Când mergeau la școală cu autobuzul, îi ținea mereu loc. Ea urca cu vreo două stații mai târziu. Și pe lângă asta, mai împărțea și kinder bueno cu ea.

Abia la câțiva ani după aceea avea să descopere că detaliile sunt cele care fac diferența. Și că nu contează anii, cât contează intensitatea.

La 20 de ani, a primit o felicitare. Prima din partea unui băiat. Și, deși, nu era expert la cuvinte și caligrafie, se străduise. Și chiar ieșise ceva frumos. Odată, mergând la patinoar, i-a adus o pereche de șosete groase de-ale mamei lui doar pentru a se asigura că nu-i vor îngheța picioarele. Iar în fiecare seară o aștepta cu pungi întregi de Haribo. Însă, unul dintre cele mai drăguțe lucruri s-a întâmplat într-o vineri seara. S-au uitat la un film, iar ea a adormit cu capul pe brațul lui. Nu s-a mișcat niciun centimetru, deși îi amorțise mâna, doar pentru a nu o trezi.

Acesta fusese doar începutul…

La 22 de ani, acel el îi pregătea aproape în fiecare dimineață micul dejun. Asta când o vedea că doarme dusă. Că de obicei, era „blocat” în pat ore bune. Nu se mișca pentru că știa că asta ar trezi-o. Și nu se „complica” în a încălzi o cană de lapte și a prăji două felii de pâine. Făcea omletă, sandvișuri și curăța și fructe. Iar pe lângă asta, le aranja frumos în farfurie. Unde mai pui că, în timp, învățase că bea doar trei guri de lapte, nici prea cald, nici prea rece.

Dacă în decursul unei săptămâni nu apucau să se vadă și îi spunea că ar avea poftă să mănânce ceva, „accidental”, dădea în casă peste asta. Deși, de multe ori, uita de propriile-i „pofte”, el nu uita. Odată, a vrut să se uite la serial. Și, deși era obosit, s-a uitat cu ea. Într-adevăr, l-a „prins” de vreo două trei ori că ațipise, dar nu avea ce să-i reproșeze.

Fix la început, fără să știe care era partea lui de pat, i-a cedat-o fără să comenteze. Abia după câteva luni a aflat că, de fapt, era străin în propriul lui pat. Când erau amândoi, mereu se asigura că temperatura este cu cel puțin cinci grade mai ridicată decât era el obișnuit. Tocmai de aceea i-a cumpărat și o pereche de papuci drăgălași de casă. Deși, aici, încă avea dubii dacă nu cumva se săturase să-i împrumute papucii lui. Cu toate acestea, nimic nu întrecea „starea – tablou” pe care i-a dat-o. Nu mai făcusem asta de 10 ani… 

Nu amintise nimic despre flori. Deși fuseseră cu zecile. Poate pentru că devenise un clișeu, iar aici, era vorba despre detalii.

 

Ca un bumerang

Deși nu i-a spus-o niciodată, el a fost cel care a determinat-o să scrie din nou. El i-a fost muză și, totodată, enigmă. A încurajat-o și i-a dat speranțe. Că poate, că le are, că se descurcă.

Deși o parte din ea își dorea să nu se fi lăsat vreodată, totuși, s-a întâmplat. Chiar dacă tânjea după sunetul degetelor ei pe tastatură, ceva o oprea. Psihic se simțea legată. Parcă cineva îi capturase toate simțurile și voia să i le țină captive. Să nu mai împărtășească, să nu mai disipe. Să țină microbul închis ermetic. Însă, într-o seară, borcanul ăla în care toate sentimentele îi erau capturate s-a spart. Parcă a uitat de tot și s-a întors la origini.

A scris un text. Unul tipic ei: o realitate imaginară dintr-o altă Cale Lactee. Ăla a fost modul prin care a încercat să-i mulțumească pentru tot ce trăise în ultimele zile. Avusese parte de atâtea premiere, însă altceva a contat mai mult: mărturisirea. Aflase cum îl câștigase. Așa din senin. Fără să întrebe, fără să anticipeze. Iar asta i-a răscolit fiecare cotlon din minte. Rotițele ruginite și amorțite de luni bune au început să se învârtă. Ca unse.

Și, încet-încet, s-a pus pe treabă din nou. A început să accepte sau mai bine zis să se accepte. Că asta face parte din ea. Și că oricât s-ar îndepărta de cuvinte, la un moment dat, tot le va întâlni. Din nou. E ca un bumerang. Însă, unul care își mai pierde direcția.

Un „bumerang”, își zise, și fața i se lumină. Zâmbea. Cu ochii, cu sufletul, cu mintea.

Când 1+1 nu e egal cu doi

Stătea în fața dulapului. Nu știa cu ce să se îmbrace. Nu voia să iasă în evidență, însă nu voia nici să fie banală. Și-a luat o pereche de blugi negri și un pulover albastru. Dar parcă ,în seara asta, pielea îi era sensibilă, iar lâna puloverului o „mușca”. S-a dezbrăcat cât ai clipi, punându-și o bluză neagră. Astfel, a fost nevoită să-și schimbe și pantalonii. Deasupra, în dulap, erau blugii ăia albaștri. Ultimii pe care și-i cumpărase. Dar nu avea chef de ei, îi luase și aseară, la patinoar. Răscolind, i-a găsit pe cei tăiați în genunchi. Nu-i mai purtase de mult. Și, deși, s-a gândit că va sta mult afară și-a zis că nu e tocmai gerul Bobotezei. Potrivindu-i bine pe glezne, a zbughit-o din casă.

S-a întâlnit cu un prieten vechi, la o cafenea. Tocmai se renovase și era curioasă dacă ,într-adevăr, schimbările erau signifiante. S-a așezat pe un fotoliu maro, unul de ăla în care poți să te legeni în voie. Asocia imaginea cu acele scene din filme în care bătrânelele își puneau păturica pe genunchi și moțăiau în timp ce se balansau. Dar ea nu se simțea o bătrânică, ci îi plăcea starea pe care i-o dădea: relaxare, împlinire. Însă, când a realizat unde se află, și-a zis că ,de fapt, e nostalgie. Era cafeneaua în care au avut prima întâlnire. Imaginile-i veneau rând pe rând și, pentru o secundă, a avut impresia că stă la aceeași masă. Dar stătea lângă. Acum, acolo, erau așezați doi îndrăgostiți. A zâmbit ironic pentru că ei niciodată nu au fost așa. Coborându-și privirea spre masa joasă și-a văzut genunchii goi. Atunci și-a mai dat seama de un lucru: purta aceiași blugi ca atunci. Deși și-a pus vreo trei întrebări în acea secundă, nu a zăbovit. Coincidență, își zise, și trecu mai departe. De fapt, a revenit în prezent.

Seara a decurs cât se poate de bine. S-a mai întâlnit cu cineva și chiar se simțea în largul ei. Băuse vreo două pahare de vin fiert, ba chiar se împrietenise cu cineva. La un moment dat, i s-a propus să se mute mai în colo. Deși părea o chestiune de alegere, nu a stat pe gânduri și a zis da. Înaintând printre ploaia de oameni, a simțit cum respirația i se taie, iar bătăile inimii îi cresc. Nu mai știa unde e, ce face sau încotro se îndreaptă. În fața ochilor vedea doar un coc galben. Și nu exagera deloc, chiar era galben.

Purta geaca aia verde. O avea și acum un an, dar acum îi era mai largă. Oricum, de când îl cunoște a avut o problemă cu kilogramele. Și nu în sensul că se îngrășa, ci invers, slăbea. Mult prea din scurt. La gât, avea aceeași eșarfă în carouri. Probabil era preferata lui. Sau, poate, aceea era la îndemână, pentru că sigur avea mai multe. Doar că el niciodată nu a pus accent pe haine. Pentru că, pur și simplu, nu voia să atragă atenția așa. La picioare nu a mai ajuns, dar după cât îl cunoștea putea să bage mâna în foc că avea ghetele de la Decathlon.

În fine. Stătea drept. Avea mâinile întinse pe lângă corp. Una cel puțin. Pentru că cealaltă era în umbră. Oricât a încercat să-și dea seama dacă se țin sau nu de mână nu a reușit. Asta pentru că nici nu a insistat prea mult. În adâncul sufletului nu voia să vadă asta acum. Nu era pregătită. Ochii ei s-au concentrat pe chip. Însă, nu a văzut ce spera să vadă. A văzut doi ochi goi și o gură alungită. Nici urmă de vreun surâs, de vrun zâmbet, de vreo împlinire… Cearcănele-i erau mai proeminente ca niciodată. Asta pentru că, poate, era întuneric. Și era și frig. Dar frigul te determină să cauți căldură, însă ce a văzut ea, era doar un ghețar. Dar, iarăși, poate asta și-a dorit sufletul ei să vadă.

Nu a apucat să o analizeze. Era blondă, avea coc și o geacă ce-i acoperea fundul. În rest, nimic. Și asta îi ridica alte semne de întrebare. Mereu a fost un tip cu gusturi sau, cel puțin, părea să aibă un șablon: statură medie, ochi verzi, expresivi și părul brunet. Și dacă mai venea la pachet și cu vreun talent ascuns, ei bine, se simțea ca un copil ce asistă la un spectacol de magie. Asta pentru că nu o cunoștea și pentru că, la prima vedere, lucrurile nu se închegau. Era surprinsă că nu vedea „acel ceva” în jurul lor, că nu erau îmbrățișați, că nu păreau îndrăgostiți… Poate era din cauza vârstei. Până la urma urmei, era „matura” cuplului. Și ea-l știa doar în preajma „puștoaicelor”. Și aici nu se referea la vârstă, cât la starea de spirit.

A trecut pe lângă el. Prefera să zică el, deși fizic erau doi. Însă, energia lor părea să fie mai degrabă de pus la singular. Și nu în sensul de „doi ca unul”. Era fix în fața lui, la mai puțin de 50 de cm, dar nu a observat-o. Ar fi ajuns o singură privire ca să înțeleagă. Însă, era departe cu gândul. A fost prima dată de când îl cunoștea când a trebuit să se abțină să se facă observată. Să-l tragă de mânecă, să i se pună în față sau să-l strige pe nume. Și nu așa cum îl știa toată lumea, deși avea un nume frumos. Și, chiar își promisese că primul ei băiat îi va purta unul din nume, că de, avea două. Voia să-i spună așa cum era obișnuită ea. Chiar dacă, mai degrabă, te-ar trimite cu gândul la vreo categorie de filme sau vreun număr de mașină.

Fără să-și dea seama două rotogoale fierbinți i se prelingeau pe obraji. Aflase în sfârșit adevărul pe care i-l ascunsese „de dragul ei”. Însă nu asta era motivul adevărat al „rotogoalelor”. Nu credea că era fericit… Cel puțin, ea își imagina altfel fericirea. Cu toate că, da, el nu-i zisese niciodată că e fericit, ci doar liniștit. Dar dacă ăla era chipul fericirii, ar fi preferat oricând liniștea.

Lumea din spatele hanoracului

A ieșit de la birou mai devreme, chiar dacă și-a făcut un obicei din a întârzia. În subconștient îi plăcea să se lase așteptată. Așa își confirma că pentru ceva bun merită să aștepți.

Și-a prins șuvițele răvășite și s-a dat cu un strop de ruj pe buzele crăpate de vânt. Voia și nu voia să-l vadă. În urmă cu doar câteva minute a dezamăgit-o. Deși „motivul” a fost unul cât se poate de copilăresc. Însă, cum s-a mai întâmplat și de alte ori, nu a deranjat-o fapta, cât a deranjat-o că a venit de la el. Într-un fel sau altul, ea îl venera. Îl considera deasupra tuturor. Și cuvintele pe care tocmai i le zisese îl cobora la un nivel cu toți ceilalți. Dar, s-a încăpățânat să-l „înfrunte”, deși singura persoană cu care trebuia să se înfrunte era chiar ea însăși. În fine. Adevărul e că tremura din toate încheieturile de dor…

L-a așteptat în vânt vreo două minute. Deși își propusese să facă pe inabordabila, ochii i-au luat-o razna de cum i-a zărit corpul în depărtare. Parcă era o nălucă în miez de noapte. Avea mersul apăsat, iar pământul parcă se mișca de fiecare dată când călca. Purta ghetele alea șic, maro. Unde mai pui că avea și o geantă pusă peste mijloc, ce-i dădea ceva din aerul acela boem de student. Și nu era tipul ăla tocilar, ci ăla mișto, care știe să se îmbrace, dar știe ce să facă și cu viața lui.

Când s-a apropiat mai tare, și-a scos telefonul din buzunar. Maram citea ceva. Nu voia să fie „prinsă”cum îl sorbea din priviri. Nu voia să-și trădeze ego-ul. Până la urma urmei trebuia să mențină aparențele și să fie rece. Deși, cu fiecare pas cu care se apropia, simțea cum inima își dubla bătăile. Dar trebuia să fie verticală și rațională până în ultimul moment.

Însă, azi, era diferit. În sensul bun. Era mai boem, mai copilăros și, totodată, mai serios ca niciodată. Prima dată a crezut că e vorba despre suflet. Că e mai mult decât liniștit, că e fericit. Dar, în scurt timp, ochii i-au spus că nu acela-i motivul.

Apoi, pornind la pas, unul lângă altul, a crezut că e din cauza frizurii. Se tunsese de când nu îl mai văzuse. Dar nici asta nu era.

Așezându-se la prima cafenea care le-a ieșit în cale și-a dat seama ce nu rima. Purta un hanorac nou. Și nu era ca și cum ar fi uimită că și-a cumpărat ceva. Deși, într-adevăr nu îi prea plăcea să-și cumpere haine, Însă, purta un hanorac. El, care nu se dezlipește de cămăși. Cred că îl mai văzuse maxim o dată într-un hanorac. Și atunci într-o sâmbătă, nicidecum într-o zi de serviciu. Și nu că nu-i venea bine. Ba chiar avea un look fresh. Doar că, de unde schimbarea? Ce l-a determinat să-și iasă din „normalitate”? Și, unde-i sunt granițele?

-Nu ești de pe lumea asta…
-Acum sunt. Până acum nu am fost.

Începuturi

Azi se împlinește un an. Un an de când și-a luat inima în dinți și a decis să nu mai fugă. Să se lase pradă sentimentelor și să-i cadă în plasă. A evitat cel puțin o lună de zile și tot s-a ajuns aici…

Era trecut de cinci și era înserat de-a binelea. A plecat în grabă de la serviciu. Trebuia să ajungă acasă să se spele pe cap. Trebuia să iasă cu fetele în oraș. Nu le mai văzuse de mult și acum era un fel de reuniune. Chestii de fete: bârfe, planuri și iar bârfe. De astea. Mergând spre cafenea, care, apropo, era locul unde au avut primul „date” neoficial i-a scris. Că, poate, se vor vedea în seara asta. Că vor bea vinul ăla.

A așteptat-o la colț de stradă cu mașina și s-au dus la el. Era pentru prima dată când avea să-i cunoască „culcușul”. După ce i-a cunoscut biroul și studioul nu știa la ce să se aștepte. Ca de obicei, a întârziat. Nu mult, doar cât să se încălzească în mașină. Că și așa afară era frig de pietrele stăteau să crape. Avea emoții. Nu știa nici ce să zică, nici ce să facă, se fâstâcea. După ce au ajuns, i-a prezentat casa. Și încă de atunci și-a dat seama că avea cea mai curată baie în care călcase vreodată. Au pornit televizorul, dar nu l-au băgat în seamă.

Era obosită și au decis să se pună la somn. Însă, nici urmă să reușească să pună geană pe geană. Și nu pentru că erau flămânzi unul de altul. Nicidecum. Era casă nouă, pat nou, om nou, trăiri noi. Nimic nu îi era familiar și se simțea nesigură. I-a dat voie să o ia în brațe, însă doar pentru puțin timp. Voia să stea singură, pe jumătatea ei de pat.

Mult după miezul nopții, s-a ridicat din pat și a zis că ar mânca pâine cu ou. Nici una nici două, a sărit în papucii de casă și a mers la bucătărie. Pe când și-a dat seama ce face, deja tăiase pâinea. I-a văzut silueta lângă aragaz. Era înalt și subțirel. Însă, pantalonii, în carouri, îi conturau, totuși, posteriorul voluptos. Iar spatele, ei bine, era al unui bărbat adevărat. L-ar fi privit în secret ore în șir. Însă, o observă. Fusese cel mai drăguț lucru pe care cineva îl făcuse pentru ea. Însă, l-a oprit. Era prea târziu.Mai putea aștepta până dimineața, când și-au promis că vor pregăti mic dejunul împreună.

S-au sărutat timid și s-au pus la somn. Și, oboseala acumulată în timpul săptămânii a răpus-o și a adormit. Dimineața, s-a trezit ultima. Era cu telefonul în mână, însă de îndată ce-i văzuse ochii deschiși îl lăsă deoparte. A luat-o în brațe și i-a prins buzele într-un sărut ce i-a trezit toate simțurile. Acum chiar era bună dimineața.

Și acum? Iar trebuie să aleagă. Doar că, de data asta problema se pune altfel: e trădare sau nu să începi „un început” fix în aceeași zi?! Și, de a cui trădare e vorba? A amintirilor sau a prezentului?

…

 

Un pitic imaginar adevărat

Mai dăunăzi, o întreba cineva ce mai zice „Sertarul cu vorbe”, dar acesta nu mai zicea nimic. „Poate pentru că piticii imaginari nu mai vorbesc cu tine”. Pe moment, a râs. I s-a părut o dumă bună. Dar, meditând asupra acestui lucru, și-a dat seama cât e de real. Piticii chiar nu mai vorbeau cu ea. De fapt, nu au fost niciodată mai mulți. Mereu a fost unul.

Iar întâmplarea face că, de curând, i-a vorbit. Însă, nu a fost sincer ca de obicei. Asta deoarece cuvintele nu suplinesc gesturile. În mod normal, se completează. Însă, de data asta, au fost în contradicție. Totală. Dar, nu a fost un lucru neapărat rău. Și-a testat rezistența. Deși, nu prea îi vede rolul…

Nu-și mai văzuse piticul de o lună de zile. Mai comunica în vis cu el, însă, nu era tot una.

Pentru început, au evitat contactul fizic. Deși, nu era nimic ce și-ar fi putut dori mai mult decât o îmbrățișare. Au vorbit, dar nu ca de obicei, câte în lună și în stele. S-au rezumat la flăcări, porumbei și fum. Și oricum, nu s-a focusat atât de mult pe cuvinte. A ascultat, mai atent ca niciodată, tăcerea lui și modul în care-și doza respirația.

A înțeles că sunt lucruri pe care i le ascunde de „dragul ei”. Că vrea să o apere, într-un fel sau altul. Că se controlează, că încearcă să se dea altceva decât e. Doar că, de ce se concentra mai tare, de aceea dădea greș. E ca atunci când bei mai multe pahare și încerci să mergi drept. Însă, cu tot efortul, nu-ți iese. No, fix așa a fost și cu el. Îl dădea de gol privirea. Cum se uita la ea, cum îi căuta ochii și apoi fugea, cum își lăsa capul în jos.

Într-un final, s-au îmbrățișat. Și ăla a fost punctul de concentrare maximă. Să nu-și atingă pielea, să nu-și prindă buzele în mrejele momentului. Să nu se lase pradă sentimentelor. Și au rezistat. Deși, erau cât pe ce să facă „accident”. S-au despărțit cu greu. Ar mai fi stat…

Dar, a plecat zâmbind. Și-a confirmat că nu se înșeală. Că atracția nu s-a dizolvat și că nu a fost doar „un nume” pe o listă. Dar cât să se mai controleze? Și, mai ales, de ce? Doar pentru că „așa e mai bine” nu-i mai este suficient. Și, oricum, niciodată nu a fost de acord că a luat decizii în locul ei.

Deci, piticule, welcome back!

Un prinț fără cal și cu mașina stricată

Tocmai terminase de mâncat o felie uriașă de pepene. Și nu era de ăla de la Carrefour sau Lidl. Îl rupsese cu propriile mâini de pe câmp, ieri. Da, pepenii se fac și în Transilvania, nu doar în sud. Era zemos și dulce. Exact așa cum trebuie să fie un pepene.
Se uita pe geam. Că asta-i plăcea cel mai tare. Era senin și nu prea. Stătea să se facă seară, iar norii greoi și negri începeau să apară. Unul câte unul. În depărtare, se vedea parcul. Sau mai bine zis se vedeau copacii. Per total erau verzi, însă mai vedeai și câteo pată de culoare. Și-a scos nasul pe fereastră. Mirosea a frunze arse. „Acum, chiar e toamnă!” Și a închis fereastra. S-a așezat pe scaun, la birou, a aprins laptopul și a deschis un document word.

Trecuse un an. Un an de când îl cunoscuse pe prinț. Nu, nu avea cal, iar mașina i se strica tot la două săptămâni. Nu era nici de-o frumusețe rară, poate era chiar ciudățel. Dar era artist, deci neînțeles.

Cică era un tip orgolios și greu îi ajungeai la nas. Dar ea îi ajunsese. Nu știu prin ce șiretlicuri, că înălțimea nu era punctul ei forte. I-a intrat repede pe sub piele. Accentuez. Piele. A nu se înțelege haine. Că acolo a trecut ceva vreme. Dar da, așteptarea a meritat. Și era exact așa cum trebuia: cum nu au mai fost alții.

Știa să facă din ceva banal ceva extraordinar, avea sarea și piperul mereu în mânecă. Deși, nu prea gătea. Bine, și când o făcea, își punea tot sufletul. Și nu pe tavă, că nu făcea prăjituri, doar nu crezi că era vreun masterchef, ci pe farfurie. Omleta, prea rumenie uneori, era cea mai bună. Doar că niciodată nu ajungeau ouăle. Așa că mai furau unul de la altul din farfurie. Chiar dacă cel mai tare detesta să-i atingă cineva mâncarea. Ba chiar începuse să-i placă să împartă. Furculițele li se întâlneau în castronul cel mare plin de salată. O salată a cărei rețetă nu o pot divulga. Și nu pentru că e secretă, ci pentru că îmi e teamă să nu aveți stomacul prea sensibil. Și acum mă întreb, cum nu mi-a fost rău.

Dar, totuși, să nu exagerăm. Chiar dacă nu știa să gătească, își dădea interesul. A făcut un mega desert, într-o duminică, cât ea dormea. În bucătărie mirosea a vanilie, însă, când i-a dat să guste, nu a vrut. Nu a avut curaj să încerce. Și totul pentru că nu a vrut să-i spună din ce e făcut. Probabil, s-a supărat, dar la cât de trecut era prin viață, știa că ăsta nu-i un motiv pe bune. După o zi, ia zis ingredientele. Și da, i-a părut rău că nu a încercat când a avut ocazia. Cred că ăsta a fost singurul moment în care nu a avut încredere. Și nu în el, ci în calitățile lui de bucătar.

Însă, serile lor preferate erau cele în care comandau pizza și se uitau la filme. De fapt, nu. Ci acelea în care stăteau în bucătărie, la masă și sorbeau din paharele cu vin. Până nu goleau sticla, nu se mișcau de acolo. Vinul îi dezlega limba și îi accentua trăirile. Însă, cuvintele rostite nu erau mereu și pline de adevăr. Sau era un adevăr pe care îl nega. Îl spunea atât de des, încât chiar ajunsese să-l creadă. Deși totul o dădea de gol. Zicea că nu e îndrăgostită, că vinul e de vină. Dar era. Până peste cap. Și nu vinul, ci ea îndrăgostită. Credea că îl va pierde dacă-i va recunoaște. Deși, o parte din ea știa că se ascunde degeaba. Că el nu mai e de mult un om pe care să-l duci cu preșul, că zahărul și așa nu-i prea place.

Ecranul laptopului se închisese. Rămăsese fără baterie. Primise două avertismente înainte. Dar a tot sperat că are timp. Îi era greu să-și dezlipească ochii de pe ecran. Nici nu mai știa dacă apucase să scrie vreun rând, dacă a citit sau doar și-a imaginat „chestii”.

De ce nu aș putea lucra într-o multinațională

Încă din capul locului, vreau să menționez cât se poate de clar: nu am lucrat niciodată într-o multinațională. Dar, am mulți amici care fac asta. Zi de zi. Acum, dacă unele lucruri nu se aplică peste tot, înseamnă că mai sunt și excepții. Dar atât de rare încât nu am auzit de ele.

Lucrez în presă de un an. Petrec multe ore în fața laptopului, e adevărat, dar biroul eu mi-l aleg. Afară, acasă, pe terasă sau la redacție, cum se întâmplă cel mai des.

Timp

Nu am fost niciodată constrânsă de timp. Bine, poate doar atunci când trebuia să dau prima știrea. Să scriu repede, să postez repede și să fac și totul bine. Nu am cartelă de acces și nici de pontaj. Pe când, la multinaționale nu poți ieși nici până la baie fără să piuie vreun senzor.

Îmi iau pauză de țigară de oricâte ori am chef. Chiar dacă nu fumez. Mănânc când vreau și unde vreau. Bine, acum să nu exagerăm. Dacă aș mânca toată ziua în oraș, trei săptămâni aș muri de foame. La propriu. Până îmi intră iar banii. Care, apropo, nu sunt deloc mulți. Deci, după cum bine vezi, nu am pauză de masă 30 de minute. 30 de minute pe care majoritatea corporatiștilor le recuperează. Deci, stau peste program.

Nu sunt trasă la răspundere: de unde vin, ce am făcut sau de ce am întârziat. Și dacă totuși s-ar întâmpla aș avea mereu o scuză: fac teren. Care e un lucru cât se poate de adevărat.

Nu am un program fix, nu mă încurc în hârtii cu pontaje și cereri pentru „învoire”. Cum îmi povestea o corporatistă că a fost nevoită să-și facă cerere ca să poată pleca mai repede cu 15 minute. Dacă am o problemă urgentă, pur și simplu, o rezolv. Da, nu plec chiar de nebună două-trezi zile. Anunț și sigur ajungem la un consens. Și asta pentru că am niște colegi deschiși la minte.

Șefi

Sunt redactor. Nu am nicio funcție de conducere. De fapt, în presă sunt irelevante „gradele”. (Și cele din termometru). Toți trebuie să știe să facă un singur lucru: să scrie. Și să o facă bine. Da, am un director, un redactor șef și un redactor șef adjunct. Însă nici unul nu e acel „the boss”. Nu își atribuie funcții și nici nu se dau importanți. Pe când, dincolo, sunt cinșpe mii de de șefi și manageri de nici nu mai știi cui să te adresezi.

Da, îmi stabilesc în fiecare dimineață subiectele pe care le voi aborda în ziua aceea. Dar, dacă se întâmplă să nu-mi iasă, nu opresc „toată producția”, nu sunt mustrată, nu mi se taie din salariu. Pur și simplu sunt subiecte care îți ies cât ai zice pește, și unele care îți ies peste o săptămână sau poate niciodată. Lucrez cu oameni, nu cu utilaje și păpuși. Depind de bunăvoința și timpul lor.

Rutină

Evenimentele se întâmplă. Fie la șase dimineața, 11 noaptea, lunea sau în weekend. Trebuie să fiu „on” mereu. Să merg, să întreb, să scriu, să share-uiesc. Dar, e un lucru asumat. În fond știu că nu am un program de opt ore cu pauză de 30 de minute.

Nu stau închisă între patru pereți și nu mă lovesc de rutină. Cunosc în fiecare zi oameni. Mai mult sau mai puțin interesanți, mai mult sau mai puțini inteligenți. Dar, mai înainte de toate, sunt posibile surse, deci subiecte. În fiecare zi plec măcar cu o carte de vizită nouă în buzunar. Niciodată nu se știe când ai nevoie.

Libertate

Nu am nicio restricție în folosirea Internetului. Mă minunam când îmi povestea ieri un corporatist că nu are acces la Youtube, Facebook sau alte rețele. Unde mai pui că nu ai voie să folosești nici telefonul. Aaa… și pe lângă asta, cică mai are și un loc special în care să stea (telefonul). Unul încercuit, destul de departe de tine, astfel încât să nu te tenteze. Ei bine, în cazul ăsta, prefer oricând biroul meu dezordonat, cu hârtii, biscuiți, agrafe de păr și câte și mai câte.

Nu am o ținută impusă. Trebuie să mă simt eu bine și să fie în limitele decenței. Nu aș suporta să port mereu cămăși sau rochii. De tocuri nu mai zic. Și câteva ore la nuntă mi se par un calvar. Îmi povestea o prietenă că s-a dus într-o rochie ce-i lăsa jumătate spatele gol și a trebuit să stea cu geaca pe ea. Toți se holbau la ea, ca la felul 17.

Ahhh… Și să nu uit. Nu condamn pe nimeni. În fond, toți suntem diferiți, deci avem alte așteptări, alte priorități, o altă viață. Pur și simplu, eu nu aș putea.

Foto