„Scânteia aia”

S-au cunoscut într-o zi de toamnă. Dar nu una cu ploi și frunze ruginii. Ci una atipică. Era cald. Mult prea cald. Lumea încă purta pantaloni scurți… Au stat la o limonadă și au vorbit câte în lună și în stele. Se plângeau cât le e de cald, dar ce nu știau nici unul pe atunci era că, de fapt, nu era vorba de gradele din termometru. Și nici de soare. Pielea lor ardea. De dorință. Atunci a fost momentul în care înăuntrul lor a luat foc.

La început, au crezut că e doar o scânteie. Una care se va stinge la primul picur de ploaie. Apoi, au crezut că fulgii de nea se vor așeza peste ea și totul se va încheia cum a început: pe nesimțite. Dar a venit și primăvara și „scânteia aia” încă era acolo. Și era mai fierbinte ca niciodată.

Își zâmbeau de fiecare dată când se vedeau. Știau că nu au niciun viitor dar, cu toate astea, știau că prezentul e doar al lor. Și-l trăiau din plin. În fiecare zi, în fiecare clipă. Nu-și făceau planuri și nici nu știau dacă mâine vor mai vorbi. Dar știau că „scânteia aia” nu mai era singură. Acum erau două. S-au lăsat purtate de vânt și au ajuns în locuri diferite. Una a ajuns în palma lui, iar cealaltă la jumătatea distanței dintre mintea și sufletul ei. Își făcuse acolo un culcuș și trimitea semnale în fiecare parte. Câteodată ajungea în minte, câteodată în suflet dar, de cele mai multe ori, ajungea în ambele locuri, în același timp.

Cât despre scânteia din palma lui, ei bine, la fiecare atingere tresărea și la fiecare dorință reprimată fierbea. Ardea de dorință. Să o atingă, să-i vorbească… Celeilalte scântei. Iar când se întâlneau dansau. Vals, tango și Cha-cha-cha…

iubire2

Ce a învățat într-un an

Și-a luat o înghețată dublă cu ciocolată și s-a așezat pe bancă în parc. Puțin mai în colo erau doi îndrăgostiți care mai chicoteau din când în când. Era aproape miezul nopții și mirosea a vară. Încă se simțea parfumul crud al ierbii ce fusese tunsă peste zi. Primul instinct a fost să-și scoată telefonul și să-și piardă timpul pe Facebook. Dar și-a reprimat repede gândul. S-a uitat în jur. Era aproape singură.

Câte s-au schimbat într-un an… Terminase o facultate, avea un job și atâtea premiere la activ. De departe, în capul listei era zborul cu avionul. Dar toate acestea erau nesemnificative. Ce conta cu adevărat era faptul că era fericită. Sufletul ei era liniștit. Și-a găsit pacea după atâta război. Zâmbea în sinea ei și nu-i venea să creadă cât de diferit e totul, cât de diferită este ea.

Acum un an ar fi dat aproape orice pentru o atingere. Chiar dacă era a unui om cu sufletul înghețat. Ar fi urcat Everestul în pantaloni scurți și sandale dacă ar fi știut că acolo, sus, o va aștepta el. Dar el era prea ocupat să zburde pe câmpii. Munții nu îi mai vedea. Dar, cum timpul le așază pe toate, acum a ajuns să aibă exact ce a dat. Se mulțumește și cu „delta”, chiar dacă perspectivele-i depășesc mult Făgărașii. A ales să nu mai vadă atât de departe. Și totul din comoditate. De fapt, aproape toată viața lui s-a bazat pe complacere. Mereu găsea motive…

„Săruți atât de bine”. Involuntar și-a învârtit capul spre banca cealaltă, dar s-a rușinat repede. Nu voia să le fure din intimitate. Păreau la începutul relației, iar dacă nu era așa, ei bine, înseamnă că au știut cum să-și păstreze fiorul acela de „început”.

Zâmbea ștrengărește pentru că a găsit „Everestul” în carne și oase. Mai aproape decât ar crede și mai departe de cât și-ar fi putut imagina vreodată. Și nu, nu era perfect. Era însă, perfect pentru ea. Și nici măcar nu a fost nevoită să-și ia încălțările cele noi pentru a-l escalada. A primit-o exact așa cum era. Cu bune și cu rele.

I s-a făcut protecția muncii dinainte. Știa din capul locului că dacă va decide să ajungă în vârf, nu există nici o certitudine că va câștiga ceva. Că o va aștepta cineva acolo sau că-i va fi alături pentru totdeauna. A fost un fel de contract pentru suflet. O asigurare în caz de nevoie.

Era fericită. Era exact așa cum își dorea. Independent, curajos și inteligent. Interesat de tot ce mișcă în jur și de la care are ce învăța. Și aici nu mă refer la gătit. Oricum nu era nici unul priceput.

A învățat că mai presus de toate sunt respectul și modestia. Că nu trebuie să te bați cu pumnii în piept în văzul tuturor. Că nu trebuie să cauți laude în dreapta și în stânga. Ci trebuie să fii tu împăcat cu tine, seara când pui capul pe pernă.

A învățat că, indiferent de ce muncești, atâta timp cât o faci cum trebuie, trebuie să fii mândru.

A învățat că nu trebuie să te mulțumești cu puțin și că trebuie să muncești mai mult. Doar așa vei ajunge să fii mulțumit într-o zi. Să ai viața pe care ți-o dorești.

În fine. Au semnat în fiecare zi câte un contract. De confidențialitate, de sinceritate, iar într-o zi l-au semnat și pe cel de fidelitate.

13138998_1104289516295156_4685133479083101557_n

Îi e dor să te țină de mână

Era trecut de miezul nopții și încă se foia prin pat. Ba îi era prea cald, ba prea frig. Ba era prea tare perna, ba prea grea plapuma. A aruncat perna pe jos și s-a descoperit. Acum stătea întinsă pe spate, cu ochii ațintiți în tavan. Un mic licăr de lumină pătrundea pe geam, însă tot întuneric era.

Dacă trupul i s-a liniștit, gândurile îi erau departe. Îi era dor. Și nu de ochii lui pătrunzători și plini de povești sau de buzele lui moi. Nici măcar de nopțile în care își împărțeau așternuturile. Îi era dor de atingerea lui. Însă nu de orice atingere, ci de cea a mâinilor. A mâinilor lor. Da, îi era dor să se țină de mână. Să-și unească palmele și să-și întrepătrundă fiecare deget unul printre altul.

Îi era dor să se țină de mână pe stradă. Fără să îi pese de ce ar putea zice ceilalți. Fără să conteze că sunt atât de diferiți și, totuși, atât de… la fel. Să se oprească în mijlocul străzii și să-și cuprindă gurile într-un sărut. Să alerge unul după celălalt, deși ea mereu aleargă după el. Și nu pentru că ar vrea să fie cu un pas înainte, ci pentru că are picioarele mai lungi cu cel puțin „20 de centimetri”. Tocmai de aceea, de multe ori se opresc și o iau de la capăt. Împreună, într-un pas. Vise, își zise și cuprinse plapuma între picioare. Niciodată nu i-a fost ușor. Iar dacă și-a dorit ceva, a trebuit să strângă din dinți. Doar că de cele mai multe ori s-a ales numai cu strânsul din dinți.

Raze fierbinți îi mângâie pielea. E dimineață. Se întreba dacă a visat. Dar pur și simplu viața ei e un vis. Sau visul e viața ei?

gethumb.details

Dorință arzătoare

Doar trei zile. Atât a fost nevoie ca trupu-i să ia foc. Trei zile în care nu s-au văzut, în care nu s-au atins și în care nu s-au privit. Trei zile în care li s-a scurs viața printre degete, tastându-și pe WhatsApp. Astăzi, însă, s-au întâlnit. Și nu în lumea lor cum erau obișnuiți până acum, ci în lumea adevărată. În acea lume în care nu-și pot divulga adevărata față. Unde oamenii sunt răutăcioși și așteaptă cea mai mică greșeală ca să atace. Unde nu pot fi ei, un tot unitar. Sau, cel puțin, nu încă.

O cafea. Pretextul din urma căruia se spune că se nasc cei mai mulți copii. Că așa începe totul…

El o aștepta. Dar, ca de obicei, nu era singur. Doar e „cel mai cel” din județ. S-a așezat lângă el și a încercat să păstreze distanța. A făcut asta deși primul impuls a fost să-l sărute și să-i sară în brațe. L-a sorbit din priviri pe ascuns, nu putea fi prinsă în ofsaid. I-a observat atent forma buzelor și ar fi vrut să le simtă gustul. Își mușca limba doar pentru a-și distrage atenția în speranța că dorințele-i vor fi suprimate. Însă degeaba. Mai rău își făcea. Trupul îi ardea. De dorință. Simțea cum pur și simplu i se încinge pielea. Era un fir de nisip din Sahara, pârjolit sub razele nemiloase ale soarelui. Doar atingerea lui ar fi potolit-o. I-a măsurat din ochi brațele și degetele. Își amintea câtă fericire i-au adus de fiecare dată când o atingea.

S-a abținut însă de la tot. Și-a mușcat limba, a înghițit în sec, a blocat și deblocat telefonul. Totul pentru a-și lua gândul, dorința, pofta.

Au plecat și au închis ușa după ei. A apucat-o de mijloc și a strâns-o la piept. I-a prins gura într-un sărut și, în sfârșit, s-a simțit eliberată. Flăcările ce i-au cuprins trupu-i mai rău decât flăcările iadului s-au stins într-o clipită. A rămas însă un licăr de „mai mult”. Și-ar fi dorit mai mult, l-ar fi dorit mai mult…

mangaiere

Picături de (dez) echilibru

Plouă! Picurii se preling pe geam, unul câte unul. Se așază aproape rotunzi și se transformă în șiruri care se preling pe toată suprafața sticlei. Ești înăuntru, dar simți fiecare picătură pe propria-ți piele. Simți fiecare fior pe care ți-l dau picăturile atât de reci. Simți cum îți pătrund prin piele și ajung direct în suflet. Nici nu ai timp să reacționezi că deja sunt acolo. Atât de reci și ude…

20170306_152250

Se uita pierdută pe fereastră. Mintea ei era departe. Era deasupra norilor, acolo unde nu plouă niciodată. Acolo unde e mereu senin, unde totul e la fel. Își dorea echilibru. Căci, asta-i lipsea cel mai mult. Îi lipsea un mic dejun luat cu omul ei și un prânz cu familia. Îi lipsea o seară cu cea mai bună prietenă și o noapte în care să fie doar ea cu ea.

Își dorește să facă multe, dar la finalul zilei, când trage linie, nu poate să spună că într-adevăr se îndreaptă în direcția bună. Îi place la nebunie meseria pe care o are dar, parcă, uită de ea. Tânjește după zile cu soare, tânjește după vechile ei obiceiuri. Îi e dor să se joace cu copiii și să scrie. Să scrie despre viață, sentimente și oameni.

Ar vrea să se joace cu „Negruța”, pisicuța bunicilor ei, chiar dacă nu suportă ideea de a ține vreun animal în casă. Ar vrea să o mângâie până când ochii verzi i-ar deveni din ce în ce mai greoi și ar adormi. Nu s-ar opri doar la gândul că asta ar putea să o trezească. Dar, poate cel mai mult, ar vrea să stea cu bunicii ei. Să doarmă la ei și să le dea o mână de ajutor, așa cum fac și ei în fiecare zi. Ar vrea să-i răsfețe deși, de fiecare dată, rolurile sunt invers.

Razele soarelui au uscat și cea mai mică picătură de apă. De fapt, nu mai plouase de mult, deși era furtună. În suflet…

Ei doi și o canapea

Era sfârșit de iarnă. Zăpada s-a topit demult și, odată cu ea, s-au șters și urmele trecutului. Era liniște în cameră și mirosea a gel de duș. Într-un colț, zăcea un televizor de la care se auzea o gălăgie ce se voia muzică. Nu era greu să-i înțelegi versurile, dar cine să le bage în seamă?Ei erau prea ocupați să asculte respirația celuilalt.

Stăteau pe o canapea verde, de catifea, și-și înecau amintirile într-un pahar de Cola. Știau că ar fi băut cu sete și dintr-o sticlă cu vin, dar acel „vin la tine” devenise deja un clișeu pentru ei. Era trecut de 22:00 și-ţi puteai da seama de asta doar aruncându-ţi privirea spre geamurile care ţineau locul unui perete întreg. Perdelele erau trase mai bine de jumătate, dar, încă, lăsau să intre căldura celor două felinare ce luminau terasa.

Avea doar un halat de baie alb pe ea, legat cu un cordon peste mijloc. Se vedea clar că îi era mare și se pierdea în el. Dar nu mai tare decât se pierdea în ochii lui. Umerii îi erau descoperiți și îi lăsau la vedere sânul stâng. Avea părul desfăcut și, încă, umed. Lumina din cameră cădea peste buzele ei și le făcea să pară mai cărnoase și mai roșii. Și-a prins între degete o șuviță de păr și a început să o răsucească în timp ce-și mușca buza de jos.

O privea nedumerit și cu poftă. Purta pantalonii lui preferați în carouri și încă mirosea a after shawe. Îi urmărea fiecare gest și cum corpul i se unduia. A început să deseneze cu degetul pe catifeaua canapelei… Făcea asta deși nu era talentată. Nu mai desenase din școala generală și, totuși, nu se simțea stingheră. El era un artist din cap până-n picioare și ar fi putut oricând să o critice, dar nu a făcut asta.

Era ultima lor seară petrecută acolo. Departe de lumea reală, de lumea în care trebuie să fugă unul de altul. Să fugă de ceilalți, de cunoscuți și de conștiință. Se priveau în ochi şi nu-şi ziceau nimic, dar gurile lor păreau mai flămânde ca niciodată. Pentru un minut, s-au oprit.

-Ştii cum m-ai câştigat?

-Cum?

-Prin felul tău de a fi…

Era pentru prima dată când îi vorbise despre asta. Era pentru prima dată când își pusese pe tavă o parte din amintiri. A zâmbit ștrengărește și nu a zis nimic. Știa că încă nu câștigase nimic. Știa că nu a luptat pentru nimic. Și mai mult decât atât, știa că doar se întâmplase.

Iubirea nu te ține pe loc! Trecutul o face!

-Să nu te (mai) complaci niciodată, ai înțeles?

-Da, dar știi, atunci când obișnuința își spune cuvântul, devii un alt om… 

Mă simt prins într-o poveste al cărei final l-am scris demult. Sunt prins în paginile unui ,,Nu mi-e bine, dar nici rău.” O parte din mine știe exact ce vrea și ar vrea să pună odată punct. Am mai încercat asta, dar mi-a lipsit curajul. Sau nu știu, pur și simplu, ceva mă ține pe loc…

-Iubirea? Ea te ține pe loc?

-Nu. De fapt, nu știu… Trecutul este cel care nu-mi dă pace. Îmbrățișările, sărutările, diminețile în care ne iubeam cu atâta dor. Nopțile în care dormeam unul în brațele celuilalt. Și toate lucrurile pe care le-am făcut împreună. Știi? Chiar eram fericit.

-Și atunci? De ce s-a ajuns aici?

-Chiar nu știu ce să-ți spun.  Nu mai am demult răspunsuri, dar nu mai am nici întrebări. Pur și simplu, mă îmbăt cu apă rece în fiecare zi. Vreau să cred că lucrurile se vor schimba. Că voi simți din nou, că voi vibra, că voi fi ca atunci… Dar cu fiecare zi care trece, mă afund și mai mult într-o mlaștină… Dar știi ce e cel mai rău? Că sunt conștient de tot ce fac sau mai bine zis de ce nu fac. Teoretic, știu exact unde greșesc. Dar, știi când vine vorba de practică…mă pierd… Spune-mi ce să fac?

-Să-ți spun? Nu! Lasă-mă să-ți demonstrez! Lasă-mă să-ți arăt că se poate și altfel. Lasă-mă să încerc! 

lost-love-qf0a3e0pg-171969-400-300