Începuturi

Azi se împlinește un an. Un an de când și-a luat inima în dinți și a decis să nu mai fugă. Să se lase pradă sentimentelor și să-i cadă în plasă. A evitat cel puțin o lună de zile și tot s-a ajuns aici…

Era trecut de cinci și era înserat de-a binelea. A plecat în grabă de la serviciu. Trebuia să ajungă acasă să se spele pe cap. Trebuia să iasă cu fetele în oraș. Nu le mai văzuse de mult și acum era un fel de reuniune. Chestii de fete: bârfe, planuri și iar bârfe. De astea. Mergând spre cafenea, care, apropo, era locul unde au avut primul „date” neoficial i-a scris. Că, poate, se vor vedea în seara asta. Că vor bea vinul ăla.

A așteptat-o la colț de stradă cu mașina și s-au dus la el. Era pentru prima dată când avea să-i cunoască „culcușul”. După ce i-a cunoscut biroul și studioul nu știa la ce să se aștepte. Ca de obicei, a întârziat. Nu mult, doar cât să se încălzească în mașină. Că și așa afară era frig de pietrele stăteau să crape. Avea emoții. Nu știa nici ce să zică, nici ce să facă, se fâstâcea. După ce au ajuns, i-a prezentat casa. Și încă de atunci și-a dat seama că avea cea mai curată baie în care călcase vreodată. Au pornit televizorul, dar nu l-au băgat în seamă.

Era obosită și au decis să se pună la somn. Însă, nici urmă să reușească să pună geană pe geană. Și nu pentru că erau flămânzi unul de altul. Nicidecum. Era casă nouă, pat nou, om nou, trăiri noi. Nimic nu îi era familiar și se simțea nesigură. I-a dat voie să o ia în brațe, însă doar pentru puțin timp. Voia să stea singură, pe jumătatea ei de pat.

Mult după miezul nopții, s-a ridicat din pat și a zis că ar mânca pâine cu ou. Nici una nici două, a sărit în papucii de casă și a mers la bucătărie. Pe când și-a dat seama ce face, deja tăiase pâinea. I-a văzut silueta lângă aragaz. Era înalt și subțirel. Însă, pantalonii, în carouri, îi conturau, totuși, posteriorul voluptos. Iar spatele, ei bine, era al unui bărbat adevărat. L-ar fi privit în secret ore în șir. Însă, o observă. Fusese cel mai drăguț lucru pe care cineva îl făcuse pentru ea. Însă, l-a oprit. Era prea târziu.Mai putea aștepta până dimineața, când și-au promis că vor pregăti mic dejunul împreună.

S-au sărutat timid și s-au pus la somn. Și, oboseala acumulată în timpul săptămânii a răpus-o și a adormit. Dimineața, s-a trezit ultima. Era cu telefonul în mână, însă de îndată ce-i văzuse ochii deschiși îl lăsă deoparte. A luat-o în brațe și i-a prins buzele într-un sărut ce i-a trezit toate simțurile. Acum chiar era bună dimineața.

Și acum? Iar trebuie să aleagă. Doar că, de data asta problema se pune altfel: e trădare sau nu să începi „un început” fix în aceeași zi?! Și, de a cui trădare e vorba? A amintirilor sau a prezentului?

20ha82d

 

Anunțuri

Un pitic imaginar adevărat

Mai dăunăzi, o întreba cineva ce mai zice „Sertarul cu vorbe”, dar acesta nu mai zicea nimic. „Poate pentru că piticii imaginari nu mai vorbesc cu tine”. Pe moment, a râs. I s-a părut o dumă bună. Dar, meditând asupra acestui lucru, și-a dat seama cât e de real. Piticii chiar nu mai vorbeau cu ea. De fapt, nu au fost niciodată mai mulți. Mereu a fost unul.

Iar întâmplarea face că, de curând, i-a vorbit. Însă, nu a fost sincer ca de obicei. Asta deoarece cuvintele nu suplinesc gesturile. În mod normal, se completează. Însă, de data asta, au fost în contradicție. Totală. Dar, nu a fost un lucru neapărat rău. Și-a testat rezistența. Deși, nu prea îi vede rolul…

Nu-și mai văzuse piticul de o lună de zile. Mai comunica în vis cu el, însă, nu era tot una.

Pentru început, au evitat contactul fizic. Deși, nu era nimic ce și-ar fi putut dori mai mult decât o îmbrățișare. Au vorbit, dar nu ca de obicei, câte în lună și în stele. S-au rezumat la flăcări, porumbei și fum. Și oricum, nu s-a focusat atât de mult pe cuvinte. A ascultat, mai atent ca niciodată, tăcerea lui și modul în care-și doza respirația.

A înțeles că sunt lucruri pe care i le ascunde de „dragul ei”. Că vrea să o apere, într-un fel sau altul. Că se controlează, că încearcă să se dea altceva decât e. Doar că, de ce se concentra mai tare, de aceea dădea greș. E ca atunci când bei mai multe pahare și încerci să mergi drept. Însă, cu tot efortul, nu-ți iese. No, fix așa a fost și cu el. Îl dădea de gol privirea. Cum se uita la ea, cum îi căuta ochii și apoi fugea, cum își lăsa capul în jos.

Într-un final, s-au îmbrățișat. Și ăla a fost punctul de concentrare maximă. Să nu-și atingă pielea, să nu-și prindă buzele în mrejele momentului. Să nu se lase pradă sentimentelor. Și au rezistat. Deși, erau cât pe ce să facă „accident”. S-au despărțit cu greu. Ar mai fi stat…

Dar, a plecat zâmbind. Și-a confirmat că nu se înșeală. Că atracția nu s-a dizolvat și că nu a fost doar „un nume” pe o listă. Dar cât să se mai controleze? Și, mai ales, de ce? Doar pentru că „așa e mai bine” nu-i mai este suficient. Și, oricum, niciodată nu a fost de acord că a luat decizii în locul ei.

Deci, piticule, welcome back!

IMG_20170902_195909_518-01-01

Un prinț fără cal și cu mașina stricată

Tocmai terminase de mâncat o felie uriașă de pepene. Și nu era de ăla de la Carrefour sau Lidl. Îl rupsese cu propriile mâini de pe câmp, ieri. Da, pepenii se fac și în Transilvania, nu doar în sud. Era zemos și dulce. Exact așa cum trebuie să fie un pepene.
Se uita pe geam. Că asta-i plăcea cel mai tare. Era senin și nu prea. Stătea să se facă seară, iar norii greoi și negri începeau să apară. Unul câte unul. În depărtare, se vedea parcul. Sau mai bine zis se vedeau copacii. Per total erau verzi, însă mai vedeai și câteo pată de culoare. Și-a scos nasul pe fereastră. Mirosea a frunze arse. „Acum, chiar e toamnă!” Și a închis fereastra. S-a așezat pe scaun, la birou, a aprins laptopul și a deschis un document word.

Trecuse un an. Un an de când îl cunoscuse pe prinț. Nu, nu avea cal, iar mașina i se strica tot la două săptămâni. Nu era nici de-o frumusețe rară, poate era chiar ciudățel. Dar era artist, deci neînțeles.

Cică era un tip orgolios și greu îi ajungeai la nas. Dar ea îi ajunsese. Nu știu prin ce șiretlicuri, că înălțimea nu era punctul ei forte. I-a intrat repede pe sub piele. Accentuez. Piele. A nu se înțelege haine. Că acolo a trecut ceva vreme. Dar da, așteptarea a meritat. Și era exact așa cum trebuia: cum nu au mai fost alții.

Știa să facă din ceva banal ceva extraordinar, avea sarea și piperul mereu în mânecă. Deși, nu prea gătea. Bine, și când o făcea, își punea tot sufletul. Și nu pe tavă, că nu făcea prăjituri, doar nu crezi că era vreun masterchef, ci pe farfurie. Omleta, prea rumenie uneori, era cea mai bună. Doar că niciodată nu ajungeau ouăle. Așa că mai furau unul de la altul din farfurie. Chiar dacă cel mai tare detesta să-i atingă cineva mâncarea. Ba chiar începuse să-i placă să împartă. Furculițele li se întâlneau în castronul cel mare plin de salată. O salată a cărei rețetă nu o pot divulga. Și nu pentru că e secretă, ci pentru că îmi e teamă să nu aveți stomacul prea sensibil. Și acum mă întreb, cum nu mi-a fost rău.

Dar, totuși, să nu exagerăm. Chiar dacă nu știa să gătească, își dădea interesul. A făcut un mega desert, într-o duminică, cât ea dormea. În bucătărie mirosea a vanilie, însă, când i-a dat să guste, nu a vrut. Nu a avut curaj să încerce. Și totul pentru că nu a vrut să-i spună din ce e făcut. Probabil, s-a supărat, dar la cât de trecut era prin viață, știa că ăsta nu-i un motiv pe bune. După o zi, ia zis ingredientele. Și da, i-a părut rău că nu a încercat când a avut ocazia. Cred că ăsta a fost singurul moment în care nu a avut încredere. Și nu în el, ci în calitățile lui de bucătar.

Însă, serile lor preferate erau cele în care comandau pizza și se uitau la filme. De fapt, nu. Ci acelea în care stăteau în bucătărie, la masă și sorbeau din paharele cu vin. Până nu goleau sticla, nu se mișcau de acolo. Vinul îi dezlega limba și îi accentua trăirile. Însă, cuvintele rostite nu erau mereu și pline de adevăr. Sau era un adevăr pe care îl nega. Îl spunea atât de des, încât chiar ajunsese să-l creadă. Deși totul o dădea de gol. Zicea că nu e îndrăgostită, că vinul e de vină. Dar era. Până peste cap. Și nu vinul, ci ea îndrăgostită. Credea că îl va pierde dacă-i va recunoaște. Deși, o parte din ea știa că se ascunde degeaba. Că el nu mai e de mult un om pe care să-l duci cu preșul, că zahărul și așa nu-i prea place.

Ecranul laptopului se închisese. Rămăsese fără baterie. Primise două avertismente înainte. Dar a tot sperat că are timp. Îi era greu să-și dezlipească ochii de pe ecran. Nici nu mai știa dacă apucase să scrie vreun rând, dacă a citit sau doar și-a imaginat „chestii”.

dscn1404

De ce nu aș putea lucra într-o multinațională

Încă din capul locului, vreau să menționez cât se poate de clar: nu am lucrat niciodată într-o multinațională. Dar, am mulți amici care fac asta. Zi de zi. Acum, dacă unele lucruri nu se aplică peste tot, înseamnă că mai sunt și excepții. Dar atât de rare încât nu am auzit de ele.

Lucrez în presă de un an. Petrec multe ore în fața laptopului, e adevărat, dar biroul eu mi-l aleg. Afară, acasă, pe terasă sau la redacție, cum se întâmplă cel mai des.

Timp

Nu am fost niciodată constrânsă de timp. Bine, poate doar atunci când trebuia să dau prima știrea. Să scriu repede, să postez repede și să fac și totul bine. Nu am cartelă de acces și nici de pontaj. Pe când, la multinaționale nu poți ieși nici până la baie fără să piuie vreun senzor.

Îmi iau pauză de țigară de oricâte ori am chef. Chiar dacă nu fumez. Mănânc când vreau și unde vreau. Bine, acum să nu exagerăm. Dacă aș mânca toată ziua în oraș, trei săptămâni aș muri de foame. La propriu. Până îmi intră iar banii. Care, apropo, nu sunt deloc mulți. Deci, după cum bine vezi, nu am pauză de masă 30 de minute. 30 de minute pe care majoritatea corporatiștilor le recuperează. Deci, stau peste program.

Nu sunt trasă la răspundere: de unde vin, ce am făcut sau de ce am întârziat. Și dacă totuși s-ar întâmpla aș avea mereu o scuză: fac teren. Care e un lucru cât se poate de adevărat.

Nu am un program fix, nu mă încurc în hârtii cu pontaje și cereri pentru „învoire”. Cum îmi povestea o corporatistă că a fost nevoită să-și facă cerere ca să poată pleca mai repede cu 15 minute. Dacă am o problemă urgentă, pur și simplu, o rezolv. Da, nu plec chiar de nebună două-trezi zile. Anunț și sigur ajungem la un consens. Și asta pentru că am niște colegi deschiși la minte.

Șefi

Sunt redactor. Nu am nicio funcție de conducere. De fapt, în presă sunt irelevante „gradele”. (Și cele din termometru). Toți trebuie să știe să facă un singur lucru: să scrie. Și să o facă bine. Da, am un director, un redactor șef și un redactor șef adjunct. Însă nici unul nu e acel „the boss”. Nu își atribuie funcții și nici nu se dau importanți. Pe când, dincolo, sunt cinșpe mii de de șefi și manageri de nici nu mai știi cui să te adresezi.

Da, îmi stabilesc în fiecare dimineață subiectele pe care le voi aborda în ziua aceea. Dar, dacă se întâmplă să nu-mi iasă, nu opresc „toată producția”, nu sunt mustrată, nu mi se taie din salariu. Pur și simplu sunt subiecte care îți ies cât ai zice pește, și unele care îți ies peste o săptămână sau poate niciodată. Lucrez cu oameni, nu cu utilaje și păpuși. Depind de bunăvoința și timpul lor.

Rutină

Evenimentele se întâmplă. Fie la șase dimineața, 11 noaptea, lunea sau în weekend. Trebuie să fiu „on” mereu. Să merg, să întreb, să scriu, să share-uiesc. Dar, e un lucru asumat. În fond știu că nu am un program de opt ore cu pauză de 30 de minute.

Nu stau închisă între patru pereți și nu mă lovesc de rutină. Cunosc în fiecare zi oameni. Mai mult sau mai puțin interesanți, mai mult sau mai puțini inteligenți. Dar, mai înainte de toate, sunt posibile surse, deci subiecte. În fiecare zi plec măcar cu o carte de vizită nouă în buzunar. Niciodată nu se știe când ai nevoie.

Libertate

Nu am nicio restricție în folosirea Internetului. Mă minunam când îmi povestea ieri un corporatist că nu are acces la Youtube, Facebook sau alte rețele. Unde mai pui că nu ai voie să folosești nici telefonul. Aaa… și pe lângă asta, cică mai are și un loc special în care să stea (telefonul). Unul încercuit, destul de departe de tine, astfel încât să nu te tenteze. Ei bine, în cazul ăsta, prefer oricând biroul meu dezordonat, cu hârtii, biscuiți, agrafe de păr și câte și mai câte.

Nu am o ținută impusă. Trebuie să mă simt eu bine și să fie în limitele decenței. Nu aș suporta să port mereu cămăși sau rochii. De tocuri nu mai zic. Și câteva ore la nuntă mi se par un calvar. Îmi povestea o prietenă că s-a dus într-o rochie ce-i lăsa jumătate spatele gol și a trebuit să stea cu geaca pe ea. Toți se holbau la ea, ca la felul 17.

Ahhh… Și să nu uit. Nu condamn pe nimeni. În fond, toți suntem diferiți, deci avem alte așteptări, alte priorități, o altă viață. Pur și simplu, eu nu aș putea.

 

 

Poate că nu a fost o întâmplare

Poate, nu a fost o întâmplare că nu te-am mai văzut vreo doi ani după ce te-am cunoscut. Am avut timp să mă pregătesc.

Poate, nu a fost o întâmplare că mi s-au șters toate datele din telefon. Chiar dacă mi se întâmplase pentru prima dată. Poate, ăsta este rolul tău: să faci din fiecare clipă o premieră.

Poate, nu a fost o întâmplare că aveai un tic verbal. Doar așa am putut să-ți atrag atenția și să îți rămân cumva în minte.

Poate, nu a fost o întâmplare că ne-am întâlnit accidental pe stradă. Chiar dacă nu aveam drumuri comune. Doar așa ni s-a întipărit pe retină, chiar și pentru câteva secunde, imaginea celuilalt.

Poate, nu a fost o întâmplare că ploua afară. Puteam să-ți refuz invitația de a mă duce acasă cu mașina. Deci, poate, nu a fost o întâmplare nici că nu aveam umbrelă.

Poate, nu a fost o întâmplare că ți-am refuzat primul sărut. Ar fi fost prea ușor și te-ai fi plictisit încă dinainte de a începe ceva.

Poate, nu a fost o întâmplare că am vărsat prima noastră cafea făcută împreună pe aragaz. Așa ne-am dat seama că nu trebuie să avem așteptări unul de altul. Deși, în fiecare dimineață mă așteptai cu masa pusă.

Poate, nu a fost o întâmplare că semănam atât de mult cu ea. În fond, oamenii care au trecut prin viața noastră își pun amprenta asupra personalității și totodată a „alegerilor” noastre.

Poate, nu a fost o întâmplare că mi-ai dat aripi să zbor. La propriu și la figurat. Așa am înțeles că mereu va fi cineva care să mă țină de mână când nu mai simt pământul sub picioare. Iar dacă nu va fi, mâna-mi stângă o va strânge pe cea dreaptă.

Poate, nu a fost o întâmplare că timpul ne-a luat prin surprindere. Doar așa am reușit să strângem o tolbă întreagă de amintiri.

Poate, nu a fost o întâmplare că am început un serial, doar ne-am oprit la sezonul trei. Pentru a vedea sfârșitul, trebuie să fim cu adevărat pregătiți. Dar, noi nu avem sfârșit.

Poate, nu a fost o întâmplare că s-a încheiat. Chiar dacă „poate așa e mai bine”. Atâta timp cât totul începe cu „poate”, totul poate fi altfel decât pare. Poate. Chiar poate.

hqdefault.jpg

E la fel ca toți ceilalți

Era vineri. În doar trei zile avea să-l vadă. Avea să-i revadă ochii, zâmbetul, privirea… Avea să-i spună atâtea. Să-i spună că i-a fost dor, că i-a lipsit, că a încercat să treacă peste. Un vis… În realitate, a dezamăgit-o. Și a făcut-o pe ultima sută de metri. Atunci când credea că nu o mai durea. Dar a durut-o. Și numai cum.

I-a demonstrat că e la fel ca toți. Ca toți ceilalți. Că indiferent de nivelul la care a urcat, a  ales varianta ușoară. Că a luat liftul, nu a urcat scările.

E la fel ca toți ceilalți pentru că nu a fost corect. Cu ea, cu el însuși. Că i-a promis respect, dar a dat cu jumătăți de măsură.

E la fel ca toți ceilalți pentru că a premeditat. A premeditat sfârșitul și totodată începutul. Începutul lui cu altcineva.

E la fel ca toți ceilalți pentru că nu a avut curaj. Să spună adevăratul motiv. Să nu se ascundă după deget.

E la fel ca toți ceilalți pentru că și-a luat tălpășița când era mai greu. Că a făcut promisiuni: că va fi acolo mereu, că nu o va lăsa „așa”.

E la fel ca toți ceilalți pentru că i-a știut „dezamăgirile” trecutului și a acționat la fel. Nu a schimbat nimic.

Dar, cu toate acestea e diferit de toți ceilalți pentru că a prevenit-o. Nu i-a promis nici marea, nici sarea. Nu i-a întins mâna, dar nu i-a întors nici spatele. Nu i-a zis nici da, nici ba.

Însă, îl credea „altfel”. Altfel decât ceilalți. Și de asta dezamăgirea era mai mare…

maxresdefault

Și poate… „așa e mai bine”

Avea sufletul ghem și privirea pierdută. Știa că, la un moment dat, v-a aduce în discuție „subiectul”. Știa că este un lucru care nu va trece neobservat. Chiar dacă înainte cu doar câteva ore s-au iubit cu foc. Și dor. Așa cum numai ei știau să o facă. S-au pierdut în brațele celuilalt și au dormit îmbrățișați. Și-au zis „Noapte bună” și au zâmbit. În sinea lor, știau că păstrează aparențele. Că ăla e ultimul lor moment în care se vor mai bucura unul de altul. Trup și suflet. Știau că, de cum zorii se vor ivi, sufletele lor se vor pierde. Știau că vor trebui să învețe din nou să fie pe cont propriu. Că nu se vor mai ține de mână. Că nu-și vor mai privi, că nu-și vor mai zâmbi. Dar, se vor iubi. La fel cum au făcut-o ieri și astăzi.

Lacrimile-i curgeau șiroaie, deși nu voia să o vadă așa. Nu-și dorea să-i știe slăbiciunea. Dar nu se mai putea ascunde. Era atât de vizibil că singura ei slăbiciune era el. Nu-și dorea să oprească o poveste. O poveste începută atât de frumos tocmai pentru că era imposibilă. Dar și-au pierdut mințile. Și-au băut rațiunea de parc-ar fi fost vin.

Nu putea să-i spună nimic, Îi stătea ceva în gât. Și nu erau noduri. Pe alea le-ar fi înghițit. Era „Viitorul”, „Trecutul” și „Prezentul”. Și-au pus mitralierele pe masă și au început să discute. Însă agitația a fost stinsă repede de două focuri de armă. Prezentul a căzut lat, la pământ. Trecutul era și el rănit. Însă asta i-a fost povara: Să-și amintească mereu. Să nu uite nicio clipă.

Viitorul a înfrânt, însă zâmbea cu jumătate de gură. Știa că acum va trebui să plece cu un mort pe cap și cu mustrările de conștiință din dotare.

Și ochii lui erau plini cu lacrimi. Și el cerșea iertare. Nici el nu-și dorea să fie acolo. Dar, nu era un vis, chiar dacă a încercat să o ciupească. Își trăiau realitatea…

Iar acum, va trebui să învețe din nou să fie singură. Doar ea cu ea. Va trebui să-și concentreze atenția asupra altor lucruri. Doar pentru a-l uita. Dar cum să-l uite, când fiecare amintire pe care o au împreună a fost făcută special pentru a nu fi uitată? Cum să uite că el a fost primul? Primul în atâtea lucruri. Și încă lista cu „to do-uri” ar fi trebuit să continue…

A crezut într-o poveste. Una începută cu „nu se poate” și încheiată cu „așa e mai bine”. Încă mai crede că într-o zi se vor regăsi. Că vor ajunge din nou să spună „da”, când ar trebui să spună „nu”. Să demonstreze că se poate fix atunci când nu se poate. Că desfacerea contractului nu e singura soluție. Că acesta poate fi adaptat, prelungit și apoi semnat. Că viața bate filmul, iar prezentul bate viitorul. Chiar dacă acum e mort.

22