Doar trei zile. Atât a fost nevoie ca trupu-i să ia foc. Trei zile în care nu s-au văzut, în care nu s-au atins și în care nu s-au privit. Trei zile în care li s-a scurs viața printre degete, tastându-și pe WhatsApp. Astăzi, însă, s-au întâlnit. Și nu în lumea lor cum erau obișnuiți până acum, ci în lumea adevărată. În acea lume în care nu-și pot divulga adevărata față. Unde oamenii sunt răutăcioși și așteaptă cea mai mică greșeală ca să atace. Unde nu pot fi ei, un tot unitar. Sau, cel puțin, nu încă.
O cafea. Pretextul din urma căruia se spune că se nasc cei mai mulți copii. Că așa începe totul…
El o aștepta. Dar, ca de obicei, nu era singur. Doar e „cel mai cel” din județ. S-a așezat lângă el și a încercat să păstreze distanța. A făcut asta deși primul impuls a fost să-l sărute și să-i sară în brațe. L-a sorbit din priviri pe ascuns, nu putea fi prinsă în ofsaid. I-a observat atent forma buzelor și ar fi vrut să le simtă gustul. Își mușca limba doar pentru a-și distrage atenția în speranța că dorințele-i vor fi suprimate. Însă degeaba. Mai rău își făcea. Trupul îi ardea. De dorință. Simțea cum pur și simplu i se încinge pielea. Era un fir de nisip din Sahara, pârjolit sub razele nemiloase ale soarelui. Doar atingerea lui ar fi potolit-o. I-a măsurat din ochi brațele și degetele. Își amintea câtă fericire i-au adus de fiecare dată când o atingea.
S-a abținut însă de la tot. Și-a mușcat limba, a înghițit în sec, a blocat și deblocat telefonul. Totul pentru a-și lua gândul, dorința, pofta.
Au plecat și au închis ușa după ei. A apucat-o de mijloc și a strâns-o la piept. I-a prins gura într-un sărut și, în sfârșit, s-a simțit eliberată. Flăcările ce i-au cuprins trupu-i mai rău decât flăcările iadului s-au stins într-o clipită. A rămas însă un licăr de „mai mult”. Și-ar fi dorit mai mult, l-ar fi dorit mai mult…
Sertarul cu vorbe 